Am cules pentru delectarea ta niște povești “vânătorești” amuzante, din vremea când nu aveam telefoane și calculatoare. Dacă îți poți imagina o astfel de lume. Jocurile copilăriei erau arcuri, săgeți, prăștii, tuburi cu cornete de hârtie, scăldat, cățărat prin copaci …
Ca să nu îți vină idei, te rog să citești și articolul despre legislația română referitoare la vânătoare.
Observă cu câtă bucurie retrăiesc povestitorii momentele. Îți dai seama că niște oameni acum în vârstă au de fapt inima tânără și că prețuiesc mai mult momentele acelea inocente decât lucruri materiale. Îți poți face propriile povești vânătorești trăgând cu praștia în cutii de conserve sau alte ținte. Te vei distra de minune.
I-au adus niste copilași ca să se atinga de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat și le-a zis: “Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți; căci Împărația lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împaratia lui Dumnezeu ca un copilaș, cu niciun chip nu va intra în ea!”
Apoi i-a luat în brațe și i-a binecuvântat, punându-Și mâinile peste ei.
Din toate colțurile României, copii și adulții și-au făcut prăștii și s-au distrat, cu o singură condiție: să facă rost de cauciuc pentru praștie.
Dacă ești o persoană mai delicată, ia o pastilă de inimă și apoi apucă-te de citit povestioarele de mai jos. Adevărul e că așa ne jucam noi băieții pe vremuri. Îmi aduc și acum aminte când tata i-a plătit lui nea Ion găina pe care i-am "asasinat-o" cu arcul. ( După care m-a caftit )
Mi-a starnit amintiri frumoase din copilarie , acest subiect.
Am copilărit într-un sat de lângă Bârlad, oraș în care era una din puținele fabrici de rulmenți, o adevarată uzină de produs “muniție” pentru noi, “prăștierii”.
Eram constituiți în găști, în funcție de zonele (mahalale) unde locuiam. Toți copiii, începand de pe la 6-7 ani trebuiau să aibă praștia în buzunar. Cei mai mari din gașcă, învățau pe cei mici “tainele” confecționării praștiei. Lemnul cel mai folosit era cel de liliac, datorită formelor din care puteam alege cele mai bune “crăcane”. Pentru gume foloseam de la cameră de cauciuc, mănuși de protecție, măști de gaze etc. Muniția cea mai bună erau rolele de la rulmenti, foarte eficiente datorita formei. Pentru ca începeam de mici să folosim aceste prăștii, pe la 10-11 ani eram adevărați “lunetiști”. “Vânam” în special guguștiuci, porumbei și vrăbii. La fazani doar râvneam, dar nu aveam răbdare să stăm la pândă.
Din când în când, mai aveau loc și unele conflicte între găști și pentru a ne arata mușchii, ne dădeam întâlnire pe “câmpul de bătălie “, o livadă care despărțea cele două teritorii. De obicei pierdeau cei care rămâneau fără muniție și scăpau prin cea mai sănătoasă metoda: fuga. Pentru că locuiam în preajma unui Ocol Silvic și în gașcă aveam și copii paznicului de la Ocol, ne dotasem și cu niște căști de protecție, similare cu cele militare, dar din alt material (nu erau din metal), un fel de textolit.
Prăștiile le purtam peste tot, inclusiv la școală. Din când în când profesorii ne mai faceau controale pentru a ne confisca prăștiile. Într-o zi la un astfel de control, profesoara care ne verifica, după ce ne alinia pe toți băieții, ne căuta în buzunare. Când a ajuns la un băiat, de etnie, i-a băgat mâna în buzunarul de la pantaloni, cu elan muncitoresc, fără să se gândeasca ca buzunarele ar putea fi rupte (erau rupte de tot) și cum respectivul nu simțea nevoia să mai poarte și altceva pe sub pantaloni, vă imaginați reacția profesoarei, căreia i-a intrat mâna până la cot în pantalonii baiatului. S-a facut roșie la față și de atunci nu ne-a mai cautat în buzunare; ne punea să întoarcem buzunarele pe dos.
În afară de prăștii, mai eram dotați și cu arcuri, facute din lemn și sârmă. Cele mai bune săgeți erau cele din stuf, cu vârf metalic, făcut din capacele de la conserve. Pe acestea le foloseam doar la “luptele” dintre găști. Am rămas și cu un semn, în zona gâtului, după o astfel de luptă.
Amintiri frumoase !!! Când te gândești că în ziua de astăzi, copiii nu mai au parte de acele “lupte”, iși pierd vremea pe jocurile de calculator. Să ai 10 ani și să nu știi să-ți confecționezi o praștie sau un arc?
Pe vremuri ai fi ajuns de râsul satului!
Crăcan de liliac, gumă mască de gaze taiată pe lung, cam 2 treimi lățime din cea inițială. Sau gume de lapte, erau curelele de la masinile de spalat Albalux! Legătura dintre crăcan și gume se face tot cu fâșie de gumă, la fel și la limba de pantof, se taie mai greu cauciucul astfel. Cu astea trăiam în facultate, că nu aveam bani și pentru mâncare.
Guguștiuci, mierle, sturzi de iarna. Fazani la cracă am făcut, porumbei grupa mare. Veverițe din parc.
Proiectilul cel mai bun, pelete de pe calea ferată, adică din minereu de fier, sunt relativ sferice dar în același timp fac ravagii!
Sal’tare!
Doamne, Doamne! Ce amintiri mi-au trecut prin minte…
Păi ce gume de mască de gaze, când noi aveam la Timișoara fabrica DERMATINA, care tocmai cauciuc producea?… Și cum noi copii din mahalale eram orășeni doar cu numele, că până la tramvai făceam juma de ceas… Câmpul era mai aproape… Și malul Begăi… Și Pădurea Verde….
Iar vara… La bunici… Săracii porumbei de la biserică… (Dar și noi o încasam de la popă dacă punea mâna pe noi).
Ce am mai luat-o când moșu-meu a fost nevoit să plătească fereastra unei vecine …
O tempora!…
Sal’tare!
Făra glumă, pe vremea lui Nea Ceașcă, când eram copil, mergeam în fiecare vacanță la bunici și trăgeam cu o praștie făcută din cauciuc d-ăla verde de măști de gaze de armată, cu bile de rulment și n-are rost să vă spun câți gugu am mierlit cu ea. Avea o precizie fantastică și chiar îmi pare rău acum, cu nostalgie în gând că nu se mai gasește cauciuc d-ala verde așa de usor…, că mi-aș mai face o praștie, să fac economie la cartușe, mai ales acum când s-a mărit prețul la boabe cu TVA-ul p…dii măsii!
S-au dus vremurile când stăteam cu unghiile vinete din cauza prăștiilor. Am avut câtiva ani buni dedicați praștiei. Nu eram foarte bun , dar bun; pot spune.
Țin minte fără nici o exagerare că am zburat capul la un gugu de la 30-40 metri, cu o piatră cât 2 unghii mari de deget. Am fost voinic tare în copilărie (acum m-a mai înmuiat tutunul) Confecționam singur praștia. Era concurență între prieteni, care o reusa mai bine. O făceam ba din cauciuc de mască de gaze, ba din zgârci de împletit cablurile de telefonie, ba din cameră de bicicletă, șiret cu noduri în capete, pe care băgam limba de pantof de piele… offfff copilăria asta sa dus!!!!
Cu antrenament se pot obține rezultate bune și cu praștia. Când eram copil mergeam cu un prieten prin sat la guguștiuci. Era dibaci rău la tras cu praștia. Crăcana respectivă a praștiei era în forma de “Y” și era făcută din lemn de liliac… iar zgârciul din zgarci de-ăla alb… noi îi ziceam zgârci de lapte… se găsea doar pe la poștă nuș-pe la ce… se înfășurau cablurile cu ele.
Ca proiectile confecționam din plumbi de pescuit, pe care îi tăiam cu dalta în diferite forme cu margini… destul de grei …
Țin minte că într-o singură zi a reusit să doboare vreo 12 guguștiuci… Ca distanțe.. de jos pana în vârful unui salcâm de înălțime medie..deci să fi fost 15-20 m.
Era super fain pt vremea aia… asta se întâmpla prin 92-93
Deci concluzia e ca se poate doborî o pasăre și cu praștia … trebuie cumva la țintă fixă … Nu cred ca e cineva atât de bun la tras la fazan în mișcare.
Salutare! Se vânează intens cu praștia prin America, Anglia, China…. unii am văzut că reușesc să captureze inclusiv iepuri….și sincer nu mă mir….am facut rost si eu de elasticul pe care îl folosesc ei de obicei (Thera Band) – zici că e armă de foc, așa viteză are. Până acum am doborât doar cocoși din curte (ca să nu alergam după ei ), dar sunt sigur că pui jos un fazan destul de lejer.
La confecționarea prăștiilor nu eram prea bun, la arc însă eram ,,expert”. Lemn de sânger, sfoară de balot împletită în trei și gata arcul. Mamă ce concursuri faceam la trasul cu arcul și cu praștia. Țintele erau sticlele de lapte sau de bere. Numai cioburi erau pe islazul satului. Erau alte vremuri, fără calculator, mobil, internet,etc.
