Strămoșul evreilor se numește Iacov, care tradus înseamnă înșelător. Povesteau evreii bătrâni că dacă te pupa Iacov, reușea să îți fure și dinții din gură fără să îți dai seama. Totuși eu cred că adevăratul motiv pentru care poporul Lui Dumnezeu este prosper, este educația. O mare parte a Bibliei conține informații economice, instrucțiuni despre achiziții și vânzări, coduri de bune practici comerciale, care studiate și aplicate de evrei sau neevrei, vor da rezultate.
Voi reproduce mai jos un pasaj pe care încerc să îl recitesc măcar o dată pe an. Informațiile sunt construite în povestea unui tânăr harnic, dar fără experiență, trimis de săteni să le vândă pepenii. Din fericire pentru el, apare pe scenă un evreu bătrân. Principiile sunt valabile în orice cultură și în orice timp, iar eu le-am aplicat la afacerea cu prăștii fără să clipesc.
Vei găsi următoarele elemente: râvnă fără pricepere, organizare și eficiență, relația cu autoritățile, relaționarea față de clienți, șmecherii LEGALE, consolidarea afacerii și reinvestirea profitului, omenie, bunătate, un zâmbet.
Ți s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât sa faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?
Fragment din cartea "Acvariul" ( Viktor Suvorov)
Doi mujici lăţoşi m-au adus în oraş la ora trei din noapte. Am descărcat harbujii împreună şi i-am aşezat într-un lădoi de lemn, lîngă o baracă verde de scînduri, în care aveam să muncesc şaisprezece zile şi să dorm cincisprezece nopţi. La cinci dimineaţa, bazarul vuia deja din mii de glasuri. Mujicii plecaseră demult, iar eu rămăsesem singur cu harbujii. Vînd mereu. Nu mă desprind de tejghea. Mă fîstîcesc. Sînt desculţ, iar la oraş nimeni nu umblă astfel. Vînd mereu şi-mi blestem soarta. Nimănui, nici prin gînd nu-i trece să mă înjunghie, dar simt că încep să mă dau de ceasul morţii. Am nişte harbuji de mai mare dragul. La tejgheaua mea e o coadă imensă. Toţi strigă ca la adunarea colhozului. Iar eu socotesc mereu. Preţul la harbujii mei este de 17 copeici kilogramul. E preţ de stat, cine nu-l respectă ajunge la puşcărie. Socotesc. Matematica îmi plăcea. Dar aici nu-mi iese nimic. Un harbuz cîntăreşte, să zicem, 4 kilograme şi 870 grame ; dacă iau Cîte 17 copeici la kilogram, cît costă un asemenea harbuz ? Dacă mulţimea n-ar. face atîta gălăgie, dacă femeia aceea grasă n-ar fi încercat să mă înşface de păr, aş fi calculat într-o clipă. Dar aşa, nu-mi izbuteşte nimic. Nici creion, şi nici hîrtie n-am luat cu mine. De unde să fi ştiut eu că voi avea nevoie de ele ? Grăsanele de la coadă se înfurie de încetineala mea, se împing peste tejghea. Cele care au cumpărat deja îşi numără mai la o parte restul, apoi vin din nou în goană la tejghea, strigă, ameninţă că vor chema miliţia. Dar harbujii sînt foarte diferiţi, şi greutatea lor diferă, iar preţul e mereu altul şi copeica n-ai cum s-o împarţi. Mi-am amintit vorbele unor mujici de la adunare: dacă greşeşti, te socoteşti cu colhozul plătind din propriul tău buzunar. Dar de unde să am eu banii mei ? Nu reuşesc nimic aici. Strig la mulţime că am să încetez vînzarea, dar aproape că m-au sfîşiat oamenii, căci, vezi bine, harbujii erau tare frumoşi. Vizavi de mine, la o mică tarabă şedea un evreu bătrîn, cu sprâncene albe, stufoase. Vindea şireturi. Se uita la mine şi se strâmba, ca şi când l-ar fi durut o măsea. Îi era peste poate să privească la un asemenea negoţ. Ba se răsuceşte ca să nu mai vadă, ba îşi ridică ochii spre cer, ba scuipa cu năduf. A şezut el mult aşa, perpelindu-se. Pînă la urmă n-a mai răbdat. Şi-a închis prăvălioara, a venit alături de mine şi dă-i cu vînzarea. Eu îi arunc harbujii pe care mi-i arată el cu un deget lung şi costeliv, iar pînă izbutesc să apuc un harbuz din grămadă, el îl prinde pe precedentul din zbor, îl cântăreşte, îl dă cumpărătorului, primeşte banii, numără restul, apoi îmi arată cu degetul următorul harbuz şi pe deasupra apucă să le mai şi zâmbească tuturor. Dar şi cu arătătorul acela e o poveste, că nu o face la întâmplare, spre fiecare harbuz, ci cu un anume rost : mă mână când în vârful grămezii, cînd la baza ei, şi trebuie ori să alerg de cealaltă parte, ori să mă întorc înapoi. Iar între timp el le zâmbeşte tuturor şi toţi îi zâmbesc la rândul lor, căci îl cunosc. Toţi îl salută şi-i spun : „Mulţumesc, nene Mişa“. într-o oră a servit pe toată lumea de la coadă, iar grămada de pepeni s-a redus la jumătate. îndată ce ne-am descurcat cu coada, el mi-a întins un purcoi de bani : hârtii mototolite de trei ruble, zdrenţuite de o rublă, ba chiar se nimereau şi câteva de cinci ruble. Mărunţişul sunător l-a pus el într-o grămăjoară separată, ca să fie pentru a da restul.
– Uite, zice el. Asta-i încasarea ta. Pune-o în buzunarul din dreapta Acolo e destul, ca să te socoteşti pentru ziua de azi cu colhozul tău. Iar tot ce-ai să mai încasezi astăzi, pune fără teamă în buzunarul din stînga.
– Ah, nene Mişa, îi zic eu, n-am să te uit cît oi trăi !
– Stai, că asta nu-i tot, îmi zice. Eu ţi-am făcut doar o lecţie de practică, dar acum ascultă teoria.
A adus o foaie de hîrtie, pe care a scris preţurile : 1 kg — 17 copeici, 2 kg — 34… şi aşa mai departe, pînă la zece. Dar eu cu kilogramele nu aveam probleme, ci cu gramele, aşa că el şi pe acestea le notează pe o coloană : 50, 100, 150…
– Copeica nu se împarte, aşa că pentru 50 de grame poţi să nu iei nimic, după cum poţi lua o copeică întreagă. Ambele variante sunt corecte. Pentru o sută de grame poţi lua o copeică, ori poţi să iei două copeici. De la un om bun, întotdeauna să iei la minimum, iar de la un om al naibii să iei întotdeauna la maximum.
Îmi scrie repede preţurile… 750 — minimum 12 cop., maximum — 13.
– Dar cum poţi calcula aşa repede, nene Mişa.
– Păi nici nu calculez, eu pur şi simplu ştiu preţurile.
– Drace, zic eu, dar preţurile se schimbă !
– Şi ce dacă, spune el. Dacă mîine ţi se cere să vinzi cu 18 copeici, înseamnă, de exemplu, că pentru 5 kilograme şi 920 de grame poţi lua minimum o rublă şi şase copeici, iar maximum o rublă şi opt copeici. Gramele trebuie rotunjite şi ele, pentru un om bun înspre minimum, iar pentru ceilalţi înspre maximum. Omului bun îi dai un harbuz bun, celuilalt — unul obişnuit.
Știu cum să disting un harbuz bun de unul obişnuit. Harbuzul cel bun are codiţa uscată, iar pe-o coastă are ca un fel de chelie galbenă. Ei, dar pe oamenii buni de cei obişnuiţi cum să-i deosebeşti? Dacă-l întreb, vă rîde. Oftez, dar pînă la urmă şi eu trebuie să mă învăţ minte, aşa că am întrebat…
La aşa întrebare totuşi nu s-a aşteptat bătrînul. S-a aşezat, a oftat îndelung, clătinînd din cap şi minunîndu-se de prostia mea.
– Să le iei la ochi pe gospodinele din casele dimprejur, pe acelea care cumpără în fiecare zi de la tine. Ei bine, lor să le dai cei mai buni harbuji, şi la preţ minim. Ele nu-s multe, dar o să-ţi poarte buhul, o să-ţi facă reclamă, zicînd că eşti cinstit, precis în socoteli şi ai harbuji dulci. Ele îţi vor forma coada, iar o dată ce se află lîngă tine vreo două-trei din ele, înseamnă că după ele se vor lua alţi vreo zece. Dar ăştia vor fi de-acum cumpărători de cîte o singură dată. Lor să le dai harbuji obişnuiţi, mai puţin buni, şi să le iei preţ maxim. Ai înţeles?
Cartonul cu preţuri l-a prins deasupra capului meu. Dintr-o parte nu se vedea, dar era suficient să-mi dau capul spre spate, cu aerul că socotesc, şi toate preţurile erau în faţa mea.
Aşa a mers mai departe negoţul. Rapid şi cu folos: Buni harbujii ! Ah, ce buni sînt ! Veniţi — pe gustate. După o zi gospodinele din împrejurimi au început a mă recunoaşte. Îmi zîmbesc. Eu le aleg harbujii la preţ minimal şi le zîmbesc. Tuturor celorlalţi le iau la maximum, dar le zîmbesc şi lor.
De la un cumpărător o parte de copeică. De la altul la fel. Deodată am înţeles vorba că banul la ban trage: Nu-i înşelam pe oameni, ci pur. şi simplu rotunjeam în folosul meu fracţiunile de copeică, dar astfel au început să apară în buzunarul meu din stînga hîrtioare mototolite de trei ruble, zdrenţuite de o rublă, ba uneori chiar şi de cinci.
Calculez venitul; toţi banii în plus sînt la mine. Am să dau colhozului încasările corect, iar buzunarul propriu sporeşte mereu. Iată că în acest buzunar a apărut o foşnitoare hîrtie de zece ruble. Mă duc la nenea Mişa şi i-o întind.
– Mulţumesc, nene Mişa, îi spun. M-ai învăţat cum să trăiesc.
– Prostule, îmi zice bătrînul. Uite miliţianul de colo. Lui să i-o dai. Că eu am destul cu ai mei.
– Dar de ce să-i dau miliţianului?, mă mir eu.
– De-aia. Apropie-te şi dă-i-o. Că nu te va uita. Îi va face plăcere.
– Bine, dar eu nu calc legea. De ce să-i dau ?
– Dă-i, cînd îţi zic, şi nenea Mişa se supără. Iar cînd i-o dai, să nu zici nimic. Pur şi simplu i-o strecori în buzunar şi te cari.
Am pornit spre miliţian. Stătea încruntat. Bluza îi e cenuşie, grumazul asudat, ochii ca de metal. Mă apropii de el, mai-mai să-l ating. Mi-e frică. Dar el nici nu se clinteşte. Îi strecor în buzunarul de la piept hîrtia aceea de zece, făcută sul. El însă nici n-a băgat de seamă. Stă ca o statuie, nici nu clipeşte. Nu se clinteşte. S-au dus pe apa sîmbetei bănuţii mei, gîndesc eu. Nici n-a simţit cum i-am strecurat.
În dimineaţa următoare, miliţianul acesta e din nou la post : „Să trăieşti, Vitea“, îmi zice.
Mă minunez. De unde-o şti el numele meu?
– Bună ziua, cetăţene şef, îi răspund. Seară de seară sosea camionul de la colhoz. Descarcă mujicii cîte două-trei tone de harbuji pentru ziua următoare, iar pe ziua ce a trecut eu ţin evidenţa: au fost exact două tone; am vîndut 1816 kg, restul nu sînt vînduţi, fiind loviţi, turtiţi, adică. 184 kg. Iată încasarea – 308 ruble şi 72 copeici. Cîntăresc mujicii rebutul, îl trec pe hîrtie şi drumul spre casă. Tocmai tîram într-un coş harbujii storcoşiţi spre groapa de gunoaie cînd nenea Mişa m-a surprins la o asemenea treabă. Oftează bătrînul şi se căinează, minunîndu-se de prostia mea.
– Dar de ce, zice el, de ce faci tu o aşa murdară treabă, şi încă fără nici un profit pentru tine?
– Păi ce folos poate fi de la ăştia? întreb eu cu mirare. Cine o să-i cumpere aşa putrezi şi loviţi?
Iarăşi se întristează bătrînul, înălţîndu-şi privirile spre cer.
– Păi ăştia nu trebuie să-i vinzi, zice. Dar nici să-i tîrăşti la gunoi nu-i nevoie. Opreşte-i, păstrează-i. Cînd vine mîine controlul, tu n-ai decît să-i arăţi pentru a doua oară, împreună cu cei care mîine se vor dovedi compromişi. Ai să vinzi mîine, să zicem, 1800 kg, dar tu zici că numai 1650. Iar peste încă o zi ai să vinzi 1800, dar tu să arăţi toţi harbujii stricaţi ce s-au adunat in trei zile şi să zici că ai reuşit să vinzi numai 1 500 kilograme.
Aşa am şi făcut.
– Acum vezi şi tu, nu te ambala, mă învăţa nenea Mişa. Lăcomia strică negustoria.
Asta o înţelegeam şi singur. Nu mă ambalam. Dacă aveam pe zi 150 kg de harbuji compromişi, eu arătam numai 300 kg, niciodată mai mult, cu toate că aş fi putut să arăt şi o jumătate de tonă. Pe harbujii ăştia loviţi puneam zilnic cîte 25 de ruble în buzunarul meu stîng. La colhoz nici într-o lună n-aş fi cîştigat atît, iar după zilele de lucru la cîmp, plătite în copeici, tot goale îmi rămîneau buzunarele. Aici însă nenea Mişa mi-a şoptit unele secrete.
În seara de pe urmă am cumpărat şase sticle de coniac, m-am încălţat cu pantofi de lac şi m-am dus la nenea Mişa.
– Prostule, îmi zise. Tu sticlele astea să le duci preşedintelui tău, pentru ca la anul, în vară, să-ţi propună candidatura la adunare.
– Ba nu, îi zic eu. Dumitale s-ar putea să-ţi fie mulţi banii pe care-i ai, dar ia-i şi pe-ai mei. Primeşte; sticlele din partea mea ca amintire. Dacă nu ţi-or plăcea, n-ai decît să le spargi de perete. Dar eu dumitale ţi le-am adus şi n-am să le iau înapoi.
Pînă la urmă le-a luat.
– Eu zic, am făcut negoţ doar două săptămîni. Dar dumneata cît ai negustorit?
– Eu, îmi răspunde bătrînul, împlinesc acuşi şaptezeci şi trei, iar în comerţ am intrat la şase ani, Pe vremea ţarului Nikolai Aleksandrovici.
– De bună seamă că de-a lungul vieţii ai vîndut de toate.
– Nicidecum, răspunse el. Numai şireturi.
– Dar dacă ar fi trebuit să faci negoţ cu aur, ai fi putut ?
– Aş fi putut. Dar să nu crezi că cu aur se fac mai uşor banii debit cu alte lucruri. Ba pe deasupra toţi ştiu de mai înainte că în ascuns eşti milionar. Îţi spun eu că la şireturi se poate cîştiga mai mult şi cu ele n-ai bătaie de cap.
– Dar cu ce e mai greu să faci negoţ ?
– Cu chibrituri. E o ştiinţă extrem de complicată, dar dacă apuci să-i prinzi rostul, într-un an poţi face milionul.
– Dumneata, nene Mişa, dac-ai fi trăit în lumea capitalistă, de mult ai fi fost milionar… La vorbele astea el a preferat să tacă.
– Pe cînd la noi, în socialism, n-ai cum să-ţi dai drumul, că un-doi te împuşcă.
– Nu-i aşa, mă contrazice nenea Mişa. Şi în socialism, nu toţi milionarii sînt împuşcaţi. Trebuie doar să faci sul hîrtia de zece şi să o strecori miliţianului în buzunărel. Atunci nu te împuşcă.
Şi mai spunea nenea Mişa că banii nu trebuie strînşi. Ei trebuie cheltuiţi. Nu merită să faci moarte de om pentru bani, şi nici să rişti pentru ei nu are rost. Nu merită ei aşa ceva. Altceva e cînd ţi se lipesc singuri de degete — în cazul ăsta nu trebuie să te împotriveşti destinului! Ia-i şi desfată-te. Dar să ştii că nu există loc pe pămînt, nu există om către care milionul să nu vină la mînă de la sine. E drept însă că mulţi pur şi simplu nu văd aceste posibilităţi, nu profită de ele. Și spunîndu-mi aceste cuvinte, de trei ori a repetat că banii nu aduc fericirea. Dar ce anume aduce fericirea nu mi-a spus.
Arareori îl visez pe nenea Mişa. Mi-e greu să spun de ce, dar în nopţile cînd bunul bătrîn vine spre mine în bazarul acela prăfos, plîng în somn. În viaţă rar mi sa întîmplat să plîng, chiar şi în copilărie. În somn însă, numai cînd îmi apare el. Îmi murmură nenea Mişa la ureche vorbe înţelepte, desprinse din viaţă, iar eu le memorez pe toate, bucurîndu-mă că nu mi-a scăpat nimic. Şi mă străduiesc să reţin în minte toate spusele lui pînă cînd mă trezesc. Totul e simplu, nişte adevăruri banale. Dar îndată ce mă trezesc, nu-mi mai amintesc nimic. M-a trezit o mică rază de lumină vie. Mă întind zîmbind gîndurilor mele. Caut îndelung să-mi amintesc ce mi-a şoptit nenea Mişa la ureche, dar nu-mi amintesc nimic. Şi fusese ceva important, ceva ce în nici un caz nu trebuia uitat. Totuşi, din mia de învăţăminte, mi-a rămas doar cea mai mică frîntură : oamenilor trebuie să le zîmbeşti.
